Când putem spune: ”ACUM suntem căsătoriți?”

decembrie 21, 2012

wedding

Foto: toronto.videowedding.ca

Unii au observat că Biblia nu tratează foarte clar subiectul legat de procesul de întemeiere a familiei. Ne referim, bineînțeles, la nuntă. Cineva se întreba, în urmă cu ceva vreme: ”când poate un cuplu să afirme: ACUM suntem căsătoriţi în faţa lui Dumnezeu”? De unde știm că a fost dat startul trecerii de la tu și eu către noi?

Suntem cu toții conștienți de faptul că problema ridicată poate umple ușor paginile unui volum. Asta nu pentru că lucrurile ar fi neclare, ci mai ales din cauza tendinței noastre general umane de a ne uita către forme și nu către esențial – către ceea ce este cu adevărat important. De asemenea, detaliile și aspectele implicate pe parcursul vieții noastre de căsătorie sunt multiple, ceea ce poate deschide multe alte uși.

Dacă vă uitați la întâlnirea lui Isus cu femeia samariteancă, cea careia El i-a cerut apă la fântână (Evanghelia după Ioan, capitolul 4), veți observa tendința de care vă vorbeam mai sus. Pentru femeia în cauză nu era atat de important să se uite la propria viață, deși, evident, trăia in neregulă și păcat. Întrebarea ei, inspirată din diferențele existente între iudei și samariteni, vizează formele: ”UNDE trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu?” Care este practica, obiceiul, ce  vom face în direcția asta? Isus, în răspunsul Lui, o învață că există un lucru mult mai important și anume: CUM să ne închinăm lui Dumnezeu?

Nu vom găsi în Biblie un ritual, o practică explicită și valabilă în orice cultură și națiune, la finalul careia să putem zice: ”acum sunt căsătorit înaintea lui Dumnezeu”. Sunt convins că lucrul acesta are legatură și cu faptul că Dumnezeu vrea să ne îndreptăm atenția la DE CE o facem și la CUM va fi ea, dincolo ceremonialul în ne spunem jurămintele.  Adică să trecem dincolo de forme la esențial, la viață și relație, analizându-ne motivațiile.

Nu afirm, în nici un caz, că nu este important să ne achităm de responsabilitățile noastre legale (vezi Romani 13:1-7) sau să trecem peste ceremonia manifestarii publice a consimțământului nostru. Din contră! Vedem că Domnul Isus a participat la cel puțin o nuntă și sunt sigur că nu ar fi făcut asta defel dacă ar fi dezaprobat ce se intampla acolo. Exprimarea publică a deciziei noastre este, prin urmare, importantă. Cu siguranță că nu aș renunța pentru nimic în lume la a crea ocazia ca cei dragi și trupul local de credincioși să binecuvinteze uniunea noastră în cadrul unei ceremonii religioase de dedicare, în care noi ne asumăm public responsabilitatea unei uniuni permanente, în fața ”martorilor văzuți și nevăzuți”. Unii sunt inspirați de modul în care Dumnezeu o prezintă pe Eva lui Adam și preiau obiceiul acesta, prin faptul că tata își conduce fiica la altar, prezentând-o mirelui. Încă o data, totuși, aceasta nu este o prezentată ca o regulă de urmat.

Apropo de „cum” ne căsătorim și de căsătoria văzută prin ochii lui Dumnezeu. Familia nu este ideea noastră, a oamenilor. Dumnezeu a creat oamenii în perspectiva căsătoriei (”Dar de la începutul lumii „Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască” – Marcu 10:6). Căsătoria a fost instaurată și reglementată de către Dumnezeu. (”De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa. Şi cei doi vor fi un singur trup. Aşa că nu mai sunt doi, ci sunt un singur trup.” Marcu 10:7-8).

Spuneam că este important ca noi să ne achităm de cerințele legale, culturale și care țin de trupul local de credincioși, atâta timp cât ele nu încalcă principiile divine. Biblia este cât se poate de clară, spre exemplu, cu privire la a interzice sexul înainte de căsătorie și în afara ei, iar acesta trebuie să fie unul dintre reperele ce ne duce cu gândul la faptul că ar trebui să existe un moment care să marcheze începutul relației de căsătorie.

Nu este singurul (reper) însă. Ne punem întrebarea „de ce” ne căsătorim, fiind gata să alegem un drum fără posibilitate de întoarcere. Este vorba de a ne uni într-o relație similară celei dintre Hristos și Biserica Lui, iubindu-ne necondiționat, cu dragostea ”agape”. Lucrul acesta implica și un alt aspect. Putem vorbi despre o căsătorie „înaintea lui Dumnezeu” între doi oameni care nu îi sunt supuși Lui? Sau între unul credincios și unul necredincios? Este greu de imaginat, deși unii incearcă săo facă, plătind un preț mult prea mare.

Legat de ceremonie și de cum trebuie să arate ea nu vă pot indica un loc în Scriptură în care se spune că trebuie să procedăm într-un fel sau altul, oferindu-ne pașii sau ritualul. Din nou, ne vom întoarce cu gândul la faptul că, deși decizia și actul unirii sunt importante, modul CUM o facem este cu mult mai important decât faptul că spunem DA pe un munte, într-un parc sau într-o biserică frumos luminată, în funcție de posibilitățile pe care le avem sau de limitările ce țin de context. Într-un fel va arăta nunta creștină într-o țară democratică și într-un altul pe meleagurile unde creștinii sunt discriminați și persecutați.

Prima căsătorie a fost „oficiată” direct de către Dumnezeu. El reprezenta autoritatea religioasă și civilă supremă. Odată cu intrarea păcatului în lume (care, logic, a afectat și instituția căsătoriei) obiceiurile s-au diversificat. Lameh (Geneza 4) a fost primul care a ales poligamia. În Geneza 24 (Isaac și Rebeca) vedem că mireasa era adusă acasă la părinții mirelui. Așa au fost considerați sot și soție. În Geneza 34 (dar și în alte pasaje) vom vedea că se obișnuia ca mirele să o ceară pe mireasă de la părinți, plătind ceva în schimbul ei. Obiceiul a continuat la evrei. Căsnicia a implicat încă din vechime o manifestare publică, deși, până la darea Legii lui Moise nici nu a existat preotul care să efectueze un astfel de ritual.

Ce se mai întampla în trecut la evrei? Avea loc o negociere. Mirele punea un gaj deoparte, pentru situația nedorită în care soția lui ar fi rămas văduvă. Era un act de responsabilitate și responsabilizare, o primă conștientizare a faptului că apar noi îndatoriri în viața lui, ce țin de viitoarea soție. Logodna (Erusin) dura nu mai puțin de un an, în care cei doi erau văzuți ca și căsătoriți, timp în care mirele avea responsabilități clare. În perioada aceasta nu le era permis să aibă relații sexuale. La sfârșitul anului de logodnă se organiza o ceremonie, unde erau invitați cei apropiați (se considera chiar că este o onoare să fii acolo) și mirii semnau un soi de contract (certitficatul de căsătorie pe atunci) numit „Ketubah” care cuprindea rezultatele înțelegerii dintre familii, aspectele financiare, precum și responsabilitățile celor doi, consecințele în caz de divorț, etc. Acest contract avea nevoie de minimum 2 martori (pe linia Legii, care cerea 2 sau 3 martori pentru a acuza pe cineva de ceva). De aici ideea de căsătorie publică, cu „martori”.

Care ar fi câteva dintre motivele pentru care eu cred că o ceremonie publică este de dorit (atunci când acest lucru este posibil, logic – dacă suntem naufragiați pe o insulă pustie, fără speranța unei salvări viitoare, o simplă rugăciune și dedicarea înaintea lui Dumnezeu  vor fi, cu siguranță de ajuns)? Păi, să vedem:

  • Isus a participat la un astfel de eveniment, la o nuntă. Acolo a săvârșit primul miracol. A și folosit imaginea nunții pentru a descrie Împărăția cerurilor. Sunt , cump spuneam,  100% sigur că Mântuitorul nu ar fi participat dacă dezaproba această practica, pentru a încuraja ceva nesanătos sau, în cel mai bun caz, ar fi clarificat elementele nepotrivite.
  • Suntem avertizați, în Biblie, ca, prin ceea ce facem, să nu fim obstacole (pricini de poticnire) pentru viața spirituală a celor din jurul nostru (Mt.18, Romani 14, etc.). O ceremonie publică ne va feri de așa ceva. Nunta este ceremonia publică ce face cunoscută decizia noastră de a fi împreună pentru tot restul vieții, la fel cum botezul este mărturia publică a deciziei noastre permanente de a-l urma pe Dumnezeu.
  • Asumarea publică a statutului de om căsătorit aduce cu sine un grad mai mare de responsabilitate.
  • Suntem, dpv biblic, datori și să respectăm dispozițiile legale, atâta timp cât ele nu intră în conflict cu principiile noastre. Căsătoria civilă este reglementată legal, oferind cadrul formării unei noi familii.
  • Nu în ultimul rând, binecuvântarea fraților și surorilor în Domnul, este una deosebit de importantă la început de drum, ca și în orice domeniu al vieții.

Mă rog ca Dumnezeu să ne dea înțelepciune atât în alegerea partenerului potrivit dar și în a fi lumină și sare prin intermediul familiei creștine în care El ne-a pus. Momentul în care vom spune ”Da”, în cadrul unei ceremonii civile și religioase, în fața lui Dumnezeu și a celor din jurul nostru, reprezintă și acela care marchează începutul familiei noastre. Mai mult, nu cred că este nici greșit nici neînțelept să facem din nunta noastră un moment memorabil, de care să ne amintim pentru tot restul vieții.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: